Fotografie realizata in 1928 (Teodor si Catrina Susman, respectiv copiii lor: Avisalon, Traian si Teodor)
Anul acesta, pe 15 decembrie se împlinesc șapte decenii de la moartea lui Teodor Șușman, omul care a făcut posibil unul dintre cele mai dramatice episoade ale rezistenței anticomuniste românești și despre care, unele ziare interbelice, spuneau că era „un țăran simplu din Munții Apuseni în care se mai găsește un gram din sângele lui Avram Iancu…”
La origini, într-adevăr, un țăran obișnuit, Teodor Șușman a ajuns treptat un om respectat nu doar în Răchițele, ci și în alte locuri ale Apusenilor. Fusese ani la rândul primar în satul natal și știuse să fie devotat, să lupte cu cinste pentru interesesele comunității căreia îi aparținea. Când se sfârșea cel de-al Doilea Război Mondial, Șușman avea statutul unui personaj cu valențe legendare. Oamenii de pe munte îl numeau Tatăl Moților sau Regele Munților, iar despre gospodăria lui din Răchițele ziceau că ar fi Raiul lui Șușman. Supranumele era îndreptățit, pentru că, dincolo de relativ modesta casă tipic moțească, Șușman avea o stupină impresionantă (290 de familii de albine), dar și o livadă cu câteva sute de pomi fructiferi desebit de roditori chiar dacă erau plantați pe un versant de munte.
Persecutat și urmărit de către Securitate, în anul 1948 Teodor Șușman constituia unul dintre cele mai importante grupuri de rezistență anticomunistă din România. Din acel moment, vreme de zece ani – prin satele, prin pădurile și pe crestele Apusenilor – Șușmanii au purtat steagul luptei anticomuniste, al libertății și al democrației occidentale.
Însă pe la sfârșitul anului 1951, situația lui Teodor Șușman devenise una critică. Partizanul se simțea strivit de tragediile prin care trecuse în ultimii ani și în lunile recente. Îi murise soția, Catrina, iar el nu putuse participa nici măcar la înmormântare. Trei dintre copiii lui erau în beciurile Securității: Romulica, Emilian și Traian. Ceilalți doi feciori, Teodor și Avisalon, erau la rându-le partizani, fiind vânați zi și noapte de către Securitate și Miliție. Sute de săteni din Răchițele erau urmăriți informativ, torturați, arestați sau condamnați de monstruosul aparat de represiune instrumentat de Partidul Comunist. Ceea ce în urmă cu numai câțiva ani era Raiul lui Șușman se transformase acum în iadul Securității. După confiscare, gospodăria partizanului era folosită ca sediu local al Securității și al Miliției, acolo fiind interogați, bătuți și chiar uciși oameni din Răchițele și din satele învecinate. De asemenea, discursul ideologico-propagandist comunist, îl transfigurase pe Teodor Șușman din Tatăl Moților și Regele Munților în bandit și dușman al poporului.
Găsindu-se într-o stare de accentuată prăbușire sufletească, în noaptea de 13 spre 14 decembrie 1951, Teodor Șușman intra în grajdul familiei Neag din Răchițele. Peste decenii, Ana Neag își amintea că în noaptea aceea „fusă o furtună, o vreme… o neauă mare…”. Sub auspiciile acelei ierni capricioase, începea, încă de pe tărâmul viselor, neobișnuita întâlnire dintre Ana și Șușman. Către dimineață, Ana – o tânără femeie de 29 de ani, căsătorită, avâd 3 copii și fiind gravidă cu al patrulea – îl visa pe „Șușman bătrânu’ … că stă la poarta șurii, răzămat de poartă… Ș-atuncea, io zâc: Da’ di ce stai acolea? M-o pedepsit aieștia, zâce, ca pă cătană, să țâi de cazarmă… Așa o zâs… pân vis, știi…?” Când se trezea, Ana, al cărui bărbat era arestat din 16 noiembrie 1951 pentru susținerea Șușmanilor, se și ducea în grajd „să văz dacă visu’ meu spune drept…”.
Apoi, povestea din vis trecea în dimensiunea realității, însă lua o turnură diferită, profund răscolitoare și memorabilă. Ajunsă în aria șurii, Ana dădea cu ochii de Șușman „în gura podului, aplecat așe … și să uita”. Inițial partizanul o liniștea pe femeie, spunându-i înlăcrimat să nu-i fie frică: „Nu te teme, dragă, nu te teme…”. Ana observa că Șușman era bulversat și foarte „necăjit”, pentru că de șase săptămâni fusese obligat să se despartă de feciorii săi (Teodor și Avisalon): „I-o fost spărietă Securitatea tot într-o noapte din Dealu Botii și din Vârfu Sulițî… Și s-o despărțât de șase săptămâni de prunci și o zâs că nu mai are cu ce [pentru ce – n.n.] să trăiască. Ce să fac? Cum să trăiesc io fără prunci?”
Stând acolo pe dunga podului, încremenit în durerea lui atroce, partizanul i se destăinuia Anei, mărturisindu-i că a „vinit” să se împuște. Îngrijorată de tragedia ca se putea petrece sub ochii săi, dar mai ales de alte consecințe distrugătoare care se puteau abate asupra familiei, femeia îl sfătuia să plece. O făcea cu bun simț, recurgând la un îndemn creștin, care eventual îi putea reaprinde speranța celui căzut: „Du-te unde ți-a ajuta Dumnezo!” Subjugat de fiorul irevocabil al morții, Șușman rămânea neînduplecat în hotărârea sa: „Da’ unde să mă duc? … M-aș duce la gardu’ mieu, da’ mă tem că mă prind viu. … D-apăi să mă bag sub fân?”
Pe parcursul acelei zile, este de presupus că sumbrele întâlniri și dialoguri dintre cei doi s-au repetat. Teodor era nehotărât asupra locului în care trebuia iscălită cu sânge și cu păcat ultima filă a vieții sale, iar Ana se străduia de fiecare dată să-l convingă să plece unde i-a „ajuta Dumnezău”. Sigur, Ana mai avea la îndemână și o altă ieșire prin care să rezolve situația, nu doar mai simplă ci și mai profitabilă. Putea anunța trupele de Securitate, care pe acele vremuri erau omniprezente în Răchițele. Regimul nu i-ar fi rămas dator. Ar fi premiat-o, cum a procedat în atâtea alte cazuri, iar cei patru copii ar fi urmat cele mai bune școli și cariere. Numai că în sufletul curat al Anei, țărancă simplă și cu frică de Dumnezeu, arginții și sărutul lui Iuda nu-și puteau face loc.
Mai târziu, pe când se apropia seara, parcă dorind a parcurge în chip ritualic ultimele ceasuri ale vieții, partizanul îi adresa Anei câteva rugăminți. Știa că venise în toamnă din Banat de unde adusese „dohan bun și tare”. O ruga să-i dea și lui „dohan d-ala tare” pentru a fuma ultima dată. Îi mai cerea de mâncare, iar Ana îi ducea mămăligă. Într-un sfârșit, o ruga să-i dea „patru lităre de apă… O băut și zâce: Așe bea omu’ pă când moare”. Când toate acele gesturi se isprăveau, prin întunericul nopții, scânteiat de aceiași indiferenți fulgi de nea, Teodor Șușman pornea pe ultima cărare a destinului. Prin zăpada pufoasă și imaculată, spulberată de vifornița neobosită, își presăra, abătut și stins, ultimele urme pământene: „și s-o arăduit p-acoale pe la șura-aceea încolo… No, și după ce s-o dus el de-acolo, pă la zece [seara – n.n.] o vinit controla… Bate-i, Doamne! Numa’ un pic de nu s-o-ntâlnit. O vinit de-acolo… tăt păstă urma lui o vinit aici… numa’ c-o înfundat vântu’ urma lui…”. (Rezistența anticomunistă din România. Grupul „Teodor Șușman” (1948-1958. Mărturii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004)
A doua zi, pe 15 decembrie, în șura unor vecini din apropiere Teodor Șușman era găsit mort. Cu o noapte înainte, când se afla în grajdul Anei nu găsise încă puterea să apuce revolverul. Acum, după alte frământări cumplite, reușise să apese pe trăgaci. Cu ultima vlagă a minții se gândise, probabil, că acel glonte, care-i va pătrunde în tâmplă, va putea ridica blestemul persecuției comuniste de pe destinul familiei, al sătenilor din Răchițele și al altor cătune năpăstuite ale Apusenilor.
De partea cealaltă, regimul punea în scenă un fel de celebrare sinistră a victoriei comunismului împotriva dușmanului de clasă. Deși era frig și omăt mare, lumea satului (inclusiv copiii) era strânsă în jurul mortului, fiind antrenată cu de-a sila într-o secvență colectivă de identificare și înfierare a partizanului. Ulterior, cadavrul era dus la Postul de Miliţie, pentru un simulacru de autopsie, iar apoi, pentru câteva zile, era expus public cu scopul de a-i intimida și îngrozi pe săteni: „… l-o pus pă niște cloambe de fag și l-o tras după ei, pă nea, până la casa lui. Acolo l-o dezbrăcat, l-o lăsat în pielea goală, l-o țânut afară aproape o săptămână, să-l vadă răchițenii …”. (Teofil Răchițeanu, Teodor Boc, Cazul Șușman în judecata răchițenolor, Casa de Editură Napoca, 2005) La capătul acelor acțiuni de afirmare ritualică a unei forme dominatoare și primitive de putere, trupul lui Teodor Șușman a fost “îngropat în marginea cimitirului din Răchiţele.” Îngropăciunea a însemnat, după cum își aminteau cândva bătrânii satului, lepădarea în dispreț a cadavrului într-o râpă din apropiere, precedată de alte acțiuni cu semnificație profanatoare: “În apropierea casei lui [Şuşman] este o râpă, un loc mai sălbatic şi Securitatea o săpat o groapă acolo, fără sicriu, fără nimic şi l-au aruncat cu faţa-n jos în groapa aia şi au pus pământ şi un pietroi peste el.”; “O făcut o gaură acolo şi l-o ţâpat în râpă. Cu furcile l-o dus…”.
Prin exhumarea din 2010, realizată de istoricul Gheorghe Petrov, osemintele lui Teodor Șușman erau eliberate de sub pietroiul greu al comunismului. În schimb, „pietroiul” propagandei și al mistificărilor încă așteaptă să fie deplin ridicat de pe memoria eroică și tragică a luptătorilor anticomuniști din Grupul „Șușman” și din alte organizații similare care au acționat în România anilor ‘40 și ‘50.
autor: Cornel Jurju
Recent Comments